In sanul familiei noastre invatam pentru prima data sa luptam,
invatam despre victorie si infrangere, despre a fi activ si despre a fi
pasiv, despre a prelua conducerea si despre a ceda. Cand pasim dincolo
de usa caminului, cunoastem daja tehnici de pastrare sau pierdere a
controlului.
Cel mai dificil este pentru copii sa se lupte cu
propriile dorinte imediate iar luptele pe care le-am dat in primii ani
de viata, invatand sa dominam, stapanim, influentam, subjugam sau sa ne
potolim impulsurile ne invata sa ne controlam. Invatam greu ce este
aceea rabdare. Nu este greu sa ne lipsim de ceea ce ne dorim imediat, sa
refuzam si sa amanam. De timpuriu, persoanele adulte din viata noastra
ne ingradesc placerile si asteapta de la noi sa ne autocenzuram.
Capacitatea
noastra de a ne autocontrola este ineficienta si nesigura. Pe masura ce
ne maturizam, invatam putin cate putin sa ne autocontrolam, dar nu
renuntam niciodata la satisfacerea propriilor dorinte. De cum ne nastem,
parintii incep sa ne impuna standardele lor cu privire la bine si rau,
corect si gresit. Ne confruntam cu o serie de “nu-uri” restrictive si de
“da-uri” aprobatoare. Rusinea si vina pe care le simtim atunci cand
incalcam restrictiile si mandria pe care o simtim atunci cand urmam
“da-urile” ajuta la construirea a ceea ce mai tarziu va deveni supraeul
si constiinta noastra.
Putem intelege constiinta ca instalarea
parintilor in mintea noastra, interiorizarea si adoptarea interdictiilor
morale si a ideilor lor. Constiinta se naste ca o forta care ne opreste
din a face rau, chiar daca nimeni nu ar afla. Studiile recente
sugereaza ca nasterea constiintei are loc undeva in cursul celui de-al
doilea an. Pentru a evita povara vinii, ne ferim a face greseli folosind
autocontrolul. Asa am invatat sa ne controlam impulsurile de a lua ceea
ce vrem si de a nu ucide ceea ce uram, reprimandu-le, scotandu-le din
constiinta. Sau ne multumim cu un inlocuitor, sau cu un dram in loc de
mult, sau ingropam un impuls negativ si sustinem ca simtim exact opusul.
Dar dorintele noastre ascunse niciodata nu pot sa fie chiar atat de
ascunse. Impulsivitatea naturala de a ne satisface imediat este
temperata atunci cand invatam sa asteptam, sa avem putina rabdare.
Controlul nu inseamna numai constrangere, ci si stapanire.
Bebelusii
vin pe lume mai neajutorati decat progeniturile altor specii, urmand ca
pe parcursul urmatorilor zece-douazeci de ani, unii sa dobandeasca un
anumit control asupra mediului in care traiesc, altii sa dobandeasca un
sentiment profund de neajutorare. Categoria din care vom face parte, cat
de devreme sau cat de des si intens vom trai sentimente de neputinta
sau de eficacitate, depinde de experienta noastra personala, de prezenta
sau privarea maternala.
Ives Hendrick vorbeste de instinctul de
a stapani, de a pune stapanire care produce o placere primara. Acest
instinct de a controla si modifica mediul in care traim este un proces
de expansiune a sinelui, un proces in care asimilam din ce in ce mai
mult din mediu nostru si imprejurimi incat sa putem controla si mai
mult. Pentru a ne putea opri din a ne aventura in neant avem nevoie de
autoritatea parintilor. Avem nevoie de ea atunci cand suntem speriati
sau impotmoliti.
Insa, daca fiecare exploarare ne este
impiedicata de “stai”, “fereste-te”, “ai grija”, curiozitatea noastra
voioasa, increderea in calitatile noastre vor fi sufocate. Daca parintii
ne vor proteja si vor avea grija de noi dar lasandu-ne sa fim noi
insine, vom ajunge la varsta de 2, 4, 10 anisori nerabdatori sa ne
continuam stradaniile de a ne controla si gestiona particica noastra de
lume. Ajungem sa invatam ca notiunea de control are doua conotatii:
retinere – amanarea si refuzarea gratificatiei si folosirea
cunostintelor si abilitatilor – satisfactia de a fi eficient si de a fi
la carma.
Unii dintre noi se poate sa aiba mame care si-au
descoperit, exercitandu-si functia de mama, o putere care le-a scapat
toata viata, respectul de sine
amplificat de rolul “mamei care stie intotdeauna cel mai bine, care
stie ce este corect, ce este bun si ce are valoare”. O astfel de mama,
dependenta si moale in toate celelalte relatii, prospera in noul ei rol
de ingrijitor omnipotent, rol ce depinde insa din lipsa noastra de
putere. Putem vorbi si despre rolul de sot si rolul de tata care se
bucura acasa de un control ferm compensand controlul ce paleste in alte
arii ale vietii.
In astfel de familii, pe langa nevoia lor ca
noi sa ne simtim nelalocul nostru si fara putere, ni se comunica inca un
mesaj – ca trebuie sa facem sa se simta mandri de noi, ca trebuie sa le
intretinem sentimentul de superioritate. Mesajul ambivalent al unuia
sau al ambilor parinti “trebuie sa reusesti pentru mine/ pentru noi si
trebuie sa esuezi pentru mine/pentru noi” ne tulbura, ne deprima, ne
prinde intre succes si esec.
O mama intruziva face pentru noi
ceea ce noi vrem sa facem, nerabdatoare sa ne verifice fiecare miscare,
sa ne avertizeze, sa ne termine propozitia inainte ca noi sa o rostim,
repezindu-se sa ne ajute, sa ne corecteze si sa ne protejeze. Mereu prin
preajma, ea reuseste sa ne zdrucine increderea ca putem reusi si
singuri. Ca adulti, vom aplica modelele de control invatate in
copilarie, celor din jurul nostru si mai ales copiilor nostri. Dar
exista si posibilitatea sa fugim speriati in directia opusa.
Daca
am avut parte de parinti severi, poate ca ne vom creste copiii fara
limite sau constrangeri. Dar in timp ce ne amagim ca am scapat de
autoritatea stricta din trecutul nostru, o putem reinvia, fara sa
intuim, treziti sub o conducere autoritara, insa de data asta cel care
guverneaza este propriul nostru copil-tiran. Exista un consens general
in psihologia infantila, asupra faptului ca prea putin control parental
are la fel de multe efecte negative ca si prea mult control. Un parinte
care ofera tot, care ne da orice vrem atunci cand vrem, ne va crea
iluzia pe mai tarziu, ca putem controla tot si pe oricine.
La
copii, competitia pentru aplauze sau pentru afectiune poate impulsiona
atingerea scopului, care la randu-i, ii poate umple de mandrie, desi
cateodata, mandria poate capata nuante de anxietate. Pe masura ce gradul de stapanire creste, mandria triumfa.
Pentru
multi dintre noi, scopul de a deveni competenti in lumea exterioara
prezinta un risc care presupune, ca noi putem concluziona ca nu suntem
competenti in aceasta societate a oamenilor inteligenti, puternici si
capabili, noi nu putem concura, nu ne putem masura cu ei. Aflati in fata
unei sarcini pe care nu o putem indeplini, putem trage concluzia ca
niciodata nu o vom putea indeplini si ca nici nu are sens sa incercam.
Intr-un mediu in care evenimentele importante nu pot fi controlate de
noi, putem dezvolta deprinderea neputintei, concluzionand ca este fara
rost sa incercam a controla orice eveniment.
Cu cat suntem mai
tineri, cu atat mai mare ne va fi credinta ca evenimentele ce depind de
noroc ori soarta pot fi totusi influentate de noi. Estimarea propriei
competente este inca imprecisa. Incepand cu adolescenta vom combina
competenta si contingenta pentru a cunoaste sansele de a controla un
rezultat. Orice situatie in care un individ se confrunta cu mai multe
optiuni, construieste strategii sau reflecta mai mult timp asupra
problemei, creste vulnerabilitatea iluziei de control.
Parintii
incearca sa-si opreasca copiii de la nenumarate lucruri pentru ca sa
evite sa nu li se intample si copiilor ce li s-a intamplat lor. Cred, ca
parintii ar trebui sa-si dea seama ca singura modalitate de a invata
este sa li se intample si lor. Cum ar putea copiii invata, daca parintii
nu vor sa renunte la controlul asupra lor?
Expertii au identificat sarcinile de dezvoltare ale adolescentei pentru realizarea maturizarii ca fiind:
- consolidarea identitatii sexuale;
- regasirea sentimentului de dragoste, dincolo de granitele familiei;
- modificarea si cizelarea supraeului, a constiintei, prin dezvoltarea unui sistem personal de valori morale;
- rezolvarea crizei identitatii printr-o imagine despre cine suntem, ce vrem si incotro mergem;
- o sarcina dureroasa si infricosatoare este separarea de mama, de tata, de copilarie;
- reintoarcerea acasa cu noul profil al unei persoane adulte.
In
procesul de a deveni adult, se rup legaturi importante cu parintii.
Dezvoltandu-ne propria autonomie, propriul supraeu, parintii sunt
respinsi, desfiintati, devin inamici. In rolul nostru de copii ai
parintilor nostri, printr-o emancipare totala uzurpam autoritatea
parentala, omoram ceva vital in ei. Acest patricid nu este doar
simbolic, chiar contribuim fara indoiala la moartea lor. Si ne vom simti
vinovati si angoasati fara sa stim de ce. Puterea parintilor este atat
de tainica, de obscura si vaporoasa, incat frumusetea lor paleste pe
masura ce a copiilor infloreste iar calatoria se apropie de sfarsit in
timp ce a copiilor de-abia incepe.
Contrastul dintre puterea
fizica crescanda a adolescentului si cea descrescanda a adultului este
una dintre caracteristicile vietii de familie, care face conflictul
dintre generatii sa fie inevitabil, care deschide lupta intre parinte si
copil. Aceste conflicte sunt aprinse de tensiunea ce apare ca urmare a
faptului ca parintii au mai multa putere decat copiii prin puterea de a
oferi sau de a retrage privilegiile pe care le cauta si de a-si impune
vointa arbitrar, autocratic. Unii parinti isi exercita peste limita
controlul deoarece ii privesc pe adolescenti ca pe niste stereotipuri –
ca fiind toti niste infractori, iresponsabili, hipersexuali, ingusti la
minte, delasatori. Acesti parinti reactioneaza tratandu-si copiii
adolescenti ca si cum ar fi intrupari ale unor idei negative, si nu
persoane.
O modalitate de a prelua controlul este de a impiedica
parintii sa afle ce se intampla, devenind retinuti sau impartasind doar
celor din afara familiei. Pentru ca a le spune implica riscul
provocarii unei prelegeri, riscul de a fi sfatuit cu forta, de a fi
dezaprobat sau pedepsit. Provocandu-ne parintii in incercarile noastre
sporadice sau continue de a prelua controlul, ne razvratim, de la
uzurpare pana la renegare. Unii dintre noi, hotarati sa inlaturam in
totalitate influenta parintilor, vom dezvolta atasamente ale urii si
razbunarii, adica fata de oameni pe care parintii nostri ii gasesc
respingatori, atasamente ce vor duce la ruperea legaturii parinte-copil.
In lupta pentru control, se apeleaza chiar si la boli de
alimentatie cum ar fi anorexia nervoasa astfel, adolescentul isi afirma
independenta incercand sa puna stapanire pe propriul trup. Adolescentul
anorectic isi vede subtirimea ca pe o realizare proprie, infaptuita
printr-o deprivare prelungita, prin foame, sacrificiu si in pofida
protestelor parintilor. Adolescentii compara cu invidie imaginea
parintilor reali cu imaginea idealizata a cum cred ei ca ar trebui sa
fie parintii lor. De unde putem deduce nemultumirea vizavi de parintii
pe care ii avem indiferent de standardele la care ei isi joaca rolul.
O
alta arma puternica in lupta pentru control dintre copil si parinte
este fuga sau mutatul de acasa. Folosita ca amenintare, ea ii poate
forta uneori pe parinti, speriati de moarte sa nu isi piarda copiii, sa
faca tot felul de concesii impotriva vointei lor. Adolescenta trebuie
privita ca perioada unei ambivalente dureroase, o perioada atat a
dorintei de a avea, cat si a dorintei de a renunta la control.
Daca
pretul pentru autonomie este furia sau indurerarea parintilor sau
retragerea iubirii lor, uneori facem un pas inapoi de la revendicarea
dreptului la propriul destin, acceptand rolurile pe care ni le aleg ei,
preferand bunurile primite ca recompensa pentru buna noastra purtare,
incercarii de a prelua controlul. Unii dintre noi isi parasesc cuibul si
patrund in lumea mare purtand cu ei o fantezie inconstienta ca vor fi
salvati. Deghizati in femei si barbati autonomi, speram ca oameni de
buna credinta, norocul, circumstante favorabile, privilegii speciale,
vor aparea si ne vor ajuta sa ne descurcam. Speram sa fim salvati de
partener, de serviciu, de o mutare, de o schimbare in felul in care
aratam.
Nu preluam controlul asupra vietii noastre sperand ca
viata noastra si noi vom fi salvati. Reusim sa nu preluam controlul si
sa nu ne maturizam niciodata. Intr-o adolescenta normala parintii nu ne
vor abandona, dar nici nu ne vor sufoca, ne vor da treptat mai multa
libertate, constrangandu-ne atunci cand este cazul si sustinandu-ne pe
masura ce ne separam si ne formam propria identitate.
Chiar daca
acest Eu este aproape de valorile parintilor, pot simti ca am ales sa
fiu ceea ce sunt. Alegerile mele pot fi revizuite, controlul asupra
corpului si asupra psihicului poate fi imperfect, insa am intrat in
posesia propriei identitati. Dar din pacate, vedem in jurul nostru
familii in care lupta dintre parinti si copii continua, si continua pana
la adanci batraneti.
Autor: Delia Ciobancan, Psiholog
Cabinet Individual de Psihologie
Tel. 0733 098444
E-mail: delia.ciobancan@psychedeli.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu